Didactica

Ce este farmacologia si farmaconul veterinar? Definitii

 

Cea mai simpla definitie cunoscuta a farmacologiei este: “Farmacologia este stiinta care se ocupa cu studiul efectelor substantelor asupra organismelor”. Aceasta definitie este totusi prea generalizata si, ca atare, nesatisfacatoare.

 

Farmacologia (pharmakon = medicament; logos = stiinta). Este stiinta care se ocupa cu studiul medicamentelor sub aspectul originii, structurii fizice si chimice, compozitiei, cineticii si actiunii lor in organism precum si a utilizarii lor in tratamentul diferitelor boli la animale. Farmacologia mai poate fi definita si ca: studiul actiunii farmaconilor asupra organismelor vii.

 

Farmaconii

 

Sunt substante chimice care pot modifica functiile organismelor vii. OMS defineste termenul de farmacon, (care in acceptiunea OMS corespunde termenului englezesc drug): A drug is any substance or product that is used or intended to be used to modify or explore physiological systems, or pathological states for the benefit of the recipient. = Un farmacon este orice substanta sau produs utilizat sau propus pentru utilizare, in scopul de a influenta sau investiga sistemele fiziologice sau starile patologice in beneficiul pacientului. Farmacologia este caracterizata cel mai bine prin interogatia: Unde, cum si de ce actioneaza o substanta, care este cercetata?

 

Un medicament se mai poate defini si in urmatorul mod:

Medicamentul este o substanta biologic activa sau o asociere de substante, care, dupa cercetarile stiintei medicale, prin administrare rationala la om sau animal, sunt capabile sa faca posibila: a) recunoasterea, inlaturarea, usurarea sau prevenirea simptomelor unei boli; b) recunoasterea sau sa influenteze structurile organice, functiile organice sau tipologia comportamentala a omului sau animalului, atata timp cat prin aceasta servesc scopului medicinii.”

 

Un medicament ideal trebuie sa prezinte:

- activitate precisa,

- un mecanism de actiune cunoscut,

- eficacitate constanta,

- absenta efectelor adverse si 

- accesibilitate din punct de vedere economic.

 

Si in fine, un medicament este: un preparat farmaceutic rezultat din incorporarea unei cantitati exact masurate a unuia sau a mai multor principii activi intr-o formulare ce permite administrarea preventiva sau curativa. Dupa cum se poate vedea, nu exista inca o definitie unanim recunoscuta.

 

Medicamentul de uz veterinar sau ad usum veterinarum

mai este definit si ca: substanta sau amestecul de substante chimice, de origine vegetala sau animala, destinate combaterii bolilor, intaririi sanatatii si refacerii functiunilor fiziologice neechilibrate. In acest context se impune si enuntarea definitiei produsului biologic care este un preparat de origine bacteriana, fungica, de provenienta umana, vegetala sau animala destinat prevenirii imbolnavirilor sau stabilirii diagnosticului. Pentru a se evita folosirea unor medicamente care nu au fost verificate de catre organele Sanitare si farmaceutice competente Legea Sanitara Veterinara prevede uzul unor medicamente si produse biologice incluse in Nomenclatorul Medicamentelor si Produselor Biologice de Uz Veterinar (produsele provenite din import pentru utilizare avand conditionata utilizarea in terapeutica dupa includerea in acesta).

 

Punerea in circulatie a unor produse biologice, medicamente, aparaturi de tehnica medicala, neautorizate si neinregistrate este interzisa si sanctionata conform legilor in vigoare. In afara de notiunea de medicament se mai pot intalni si notiunile de:

 -forma galenica,

- preparat,

- forma medicamentoasa,

- forma farmaceutica,

- produs farmaceutic,

- remediu (denumire generala).

 

Substantele farmaceutice

 

In intelesul farmacopeei sunt materii prime sau droguri de origine animala, vegetala sau minerala, de extractie sau de sinteza, care trebuie sa corespunda unor conditii de puritate sau continut prevazut in farmacopee, transformarea acestor substante in medicamente facandu-se prin intermediul unor operatii adecvate. Sursele din care se pot obtine medicamentele sunt: vegetale, animale, minerale si sintetice si sunt cunoscute sub denumirea generica de drog[1].

 

Prin toxic se intelege: “orice substanta care introdusa in organism produce tulburari generale cunoscute sub denumirea de intoxicatie”. Intre notiunile de aliment, medicament si toxic exista o stransa relatie. Astfel, numeroase substante care fac parte din alimentele obisnuite (ex: glucoza, vitamine, saruri minerale, microelemente, etc.) se folosesc si ca medicamente in starile carentiale. 

 

O serie de substante medicamentoase (antibiotice, chimioterapice, etc. destinate in special terapiei antibacteriene) se pot folosi si ca aditivi furajeri, pentru cresterea sporului in greutate la tineret. Toate medicamentele care se absorb in organism sunt toxice, in general la doze mai mari decat cele terapeutice.

 

Cu mult inainte de aparitia farmacologiei moderne, Paracelsus (1493-1541) arata ca toate substantele sunt potentiale “otravuri” si ca totul depinde numai de doza conform dictonului: “Dosis sola facit venenum”.

 

Exista si medicamente care pot fi utilizate terapeutic numai in doze foarte mici (ex: stricnina, strofantina, atropina, pilocarpina, tubocurarina etc.), depasirea chiar si putin a dozelor provocand rapid efecte toxice. Unele substante pot intruni toate atributele, acelea de aliment, medicament si de toxic. De exemplu, sarurile de calciu, magneziu, fier, cupru, cobalt, seleniu, administrate in special pe cale injectabila pot produce usor intoxicatie prin supradozare. Chiar si vitaminele in doze prea mari pot avea efecte toxice.

 

Denumirea si clasificarea medicamentelor

 

Intrebarile la care farmacologii au avut intotdeauna de raspuns sunt: “Ce preparat farmaceutic trebuie utilizat, care este doza si frecventa de administrare?” Este clar ca raspunsurile la aceste intrebari depindeau foarte mult de abilitatea farmacistului si fabricantului de a prepara din materiile prime, remedii cu potente sigure astfel incat recomandarile sa poata fi facute pe seama dozarii. Aceste idealuri au fost atinse prin procesul de standardizare a medicamentelor si remediilor (proces care continua si in prezent). Elementele esentiale ale unui astfel de sistem sunt:

 

1) definirea si adoptarea unor teste care stabilesc identitatea, puritatea si puterea unei surse de medicament, ale unei substante sau ale unui preparat;

2) recomandari legate de marimea dozei, frecventa de administrare si indicatiile pentru fiecare medicament.

 

Totusi inca mai exista un grad ridicat de confuzie legat de denumirea medicamentelor, deoarece fiecare compus chimic poate fi cunoscut sub o varietate intreaga de denumiri. “Vina” o poarta producatorii de medicamente care, cu scop de protectie a produsului si standardizare, considera avantajos sa dea denumiri de proprietar sau de marca fiecarui produs.

 

Numele de proprietate (Trade mark™)

 

Este inregistrat de cele mai multe ori ca marca inregistrata. Astfel, un compus chimic poate fi produs ca formulare sub o serie de denumiri neinrudite de catre mai multi producatori. O confuzie si mai mare creeaza faptul ca acelasi medicament poate fi utilizat ca si component intr-un numar relativ mare de preparate tip “shot-gun” (compusi care contin mai multe principii active). Toate acestea sunt produse de aceeasi companie, dar fiecare cu o alta denumire de proprietate.

 

In incercarea de a clarifica aceasta situatie, comisiile de redactare ale farmacopeelor dau fiecarui compus o denumire acceptata (cunoscuta ca denumire oficiala sau denumire generica). Sub aceasta denumire, compusul este intalnit in Farmacopee. Acest fapt nu se petrece neaparat imediat dupa introducerea unui nou medicament pe piata ci, mai degraba, in momentul in care medicamentul este considerat verificat in totalitate. O astfel de “rationalizare” este foarte utila la nivel national, dar trebuie luata in considerare si situatia internationala, mai ales in conditiile liberei miscari a medicilor veterinari si medicamentelor in spatiul comunitar european.

 

Denumirea aprobata 

 

Este de cele mai multe ori derivata din denumirea substantei chimice, in general o denumire prescurtata comprimata deoarece de cele mai multe denumirile chimice sunt foarte lungi si dificil de memorat. Mai mult, exista cateva “conventii” cu privire la denumirile aplicate de catre chimisti. Astfel un compus poate avea mai multe denumiri chimice (diferite, dar corecte). De aceea, cea mai buna solutie este reprezentata de o denumire acceptata, aprobata la nivel international. Oricum, producatorii, din motive comerciale, prefera sa utilizeze denumirea de marca deoarece aceasta identifica mai degraba un remediu decat o substanta chimica, iar formularea corecta a unui produs este la fel de importanta ca substanta activa care intra in compozitia lui. Din aceste considerente se cunosc mai multe denumiri ale medicamentelor (acestea primind denumiri dupa criterii foarte variate).

 

Medicamentele extrase din droguri vegetale poarta denumiri apropiate de cea a plantei sau a levurii din care se obtin (ex: atropina (Atropa belladonna), stricnina (Strychnos nux vomica), cofeina (Coffea arabica), digitalina (Digitalis purpurea), penicilina (Penicillium notatum), streptomicina (Streptomyces griseus), etc.

 

Denumirea chimica 

 

Corespunde structurii chimice, este adesea complicata si constituie un factor comun pentru numeroasele nume depuse pe care le poate avea un medicament (ex: acidul fenil-etil-barbituric este denumirea chimica a derivatului barbituric, cunoscut in peste 120 de denumiri comerciale).

 

Denumirea oficinala 

 

Este denumirea prevazuta in farmacopee pentru un medicament si este exprimata in limba latina (ex: Coffeinum et natrii benzoas pentru cofeina natriu benzoica). Ea este utilizata mai mult de catre cercetatori si de catre cei care activeaza in etapa preclinica. O serie de medicamente poarta denumiri care indica actiunea sau domeniul de utilizare, de exemplu: Anestezina, Algocalmin, Rumisan, Cardiazol, Oxiuran, Vetranquil, Enteroguard, Pneumoguard etc. Exista un numar imens de denumiri comerciale pentru aceeasi substanta sau acelasi preparat, stabilit de catre firma producatoare, denumirea putand aminti partial de structura chimica (de exemplu: aspirina are peste 90 de denumiri, vitamina A, peste 100, antibioticele, tranchilizantele hormonii, vitaminele, s.a., fiecare substanta in jur de 70-100 de denumiri). Deoarece reclama la medicamente se face sub denumirea comerciala, marea majoritate a clinicienilor recomanda medicamentul sub aceasta denumire.

 

Pentru a pune ordine in nomenclatura medicamentelor, Organizatia Mondiala a Sanatatii (OMS) prin comisiile sale specializate a stabilit pentru fiecare substanta o Denumire Comuna Internationala (DCI), (Denomination Commune Internationale), bazata pe structura chimica sau pe alte criterii, mai usor de retinut (ex: aminophenazonum pentru piramidon, methenaminum pentru urotropina, pethidinum pentru mialgin, etc.). In vederea internationalizarii denumirii este preferabil ca in literatura stiintifica, pe langa denumirea comerciala sa se mentioneze si denumirea comuna internationala, uzual, in limba latina (revenind la exemplul anterior: acidul fenil-etil-barbituric = phenobarbitalum).  Aceasta “egalizare” care a pornit de la nivel local este in prezent coordonata la nivel national si chiar international. Cerintele si recomandarile rezultate din aceasta sunt publicate in lucrari de referinta ample denumite farmacopee sau codexuri de medicamente.

 

Evolutia si ramurile farmacologiei

 

Farmacologia ca stiinta s-a dezvoltat foarte mult in ultimele decenii si are astazi numeroase subramuri dintre acestea amintim:

 

Farmacognozia (pharmakon = medicament; gnosis = cunoastere).

Se ocupa cu cunoasterea drogurilor din care se extrag substantele medicamentoase, indicand principalele lor caracteristici si proprietati. Farmacognozia clasificata dupa originea substantelor medicamentoase poate fi: vegetala, animala, minerala.

 

Chimia farmaceutica. 

Studiaza sinteza si structura chimica a substantelor active medicamentoase, proprietatile lor fizico-chimice. Progresele inregistrate in aceasta ramura au permis dezvoltarea rubramurii denumite biofarmacie.

 

Farmacodinamia (dynamis = forta, actiune).

Este partea farmacologiei care se ocupa de actiunea medicamentelor in organism si raspunsul acestuia la contactul cu substanta medicamentoasa, precum si cu definirea cailor prin care actioneaza medicamentele.

 

Farmacodinamia experimentala.

Studiaza efectul medicamentelor pe animale de laborator, sau pe organe si sisteme izolate, avand caracter didactic si de cercetare.

 

Farmacodinamia clinica.

Urmareste efectul medicamentelor in cursul tratamentelor la animale sau om.

 

Farmacocinetica (kinetikos = care se misca).

Este ramura farmacologiei care se ocupa cu studiul circulatiei medicamentelor in organism in legatura cu relatiile dintre doza si modificarile temporale care se petrec la nivelul concentratiei medicamentului in diferitele spatii ale organismului precum si in cadrul unor modele matematice. In cercetarea efectelor farmacologice, cinetica temporala si intensitatea efectelor joaca un rol important. Acesti doi parametri sunt functii ale dinamicii concentratiei in diferitele compartimente ale organismului.

 

Subramurile farmacocineticii sunt: invazia (absorbtia medicamentelor si distributia lor in urma carora se realizeaza concentratiile optime pentru obtinerea efectului farmacodinamic) si evazia (metabolizarea si eliminarea medicamentelor).

 

Farmacometria. 

Studiaza modalitatile de masurare a intensitatii efectelor produse de medicamente, impreuna cu farmacodinamia si farmacocinetica permit stabilirea corelatiilor dintre intensitatea efectului si doza de medicament administrata. Multe dintre cunostintele acumulate de farmacodinamica, farmacocinetica si farmacometrie au provenit din experimente executate pe animale de laborator sanatoase. Studiile de farmacodinamie, farmacometrie si farmacocinetica sunt repetate la animale domestice sanatoase si bolnave, cu scopul de-a preciza cat mai corect modul de utilizare al remediilor. Pe baza experimentelor pe animale de laborator si cu ajutorul metodelor de cuantificare, se poate stabili valoarea terapeutica a unei substante pentru om. Izolarea si cultivarea organismelor raspunzatoare de instalarea bolilor infectioase au pus baza rationala pentru testarea agentilor chimioterapici. Identificarea naturii disfunctiilor in organele bolnave a sugerat rationamentele de utilizare a acelor medicamente care modifica capacitatile functionale ale organelor in cauza. Dezvoltarea industriei chimice a dus la cresterea rapida a numarului de potentiale medicamente disponibile pentru testare.

 

Farmacoterapia (therapoeia = ingrijire) sau farmacologia clinica 

Studiaza aplicarea clinica a medicamentelor in diferite afectiuni, insistandu-se asupra mecanismului de actiune, eficacitatii terapeutice, reactiilor adverse, potentialului toxic. Aceasta ramura cuprinde: farmacologia clinica fundamentala, care urmareste obtinerea de date generale legate de animalul sanatos si farmacologia clinica aplicata, investigheaza efectele medicamentelor in starea de boala. 

 

 

Farmacologia veterinara clinica.

Se ocupa cu studiul efectului medicamentor la pacientii de origine animala. Aceasta functioneaza la interfata dintre farmacologie si medicina de integrare a principiilor farmacologice cu cunostinte de medicina veterinara interna. O evaluare controlata a eficacitatii si sigurantei terapiei la pacientii de origine animala este o preocupare majora a farmacologie veterinare clinice.

 

Terapeutica generala. 

Include toate mijloacele de tratament medicamentoase si nemedicamentoase (agenti fizici, dieta alimentara, etc.) care vin sa asigure sanatatea omului si animalului bolnav.

 

Chimioterapia.

Este subramura farmacoterapiei care se ocupa cu medicamentele care inhiba selectiv sau  distrug agentii specifici ai bolilor, cum ar fi: bacteriile, virusurile, ciupercile si parazitii. Utilizarea acestui termen a fost prelungit si pentru utilizarea de substante eficiente in tratamentul bolilor neoplazice. Medicamente care sunt utilizate  ca chimioterapice afecteaza in special celulele anormale decat celulele normale ale gazdei. 

 

Receptura. 

Se ocupa de prescrierea si prepararea formelor medicamentoase. Ea cuprinde doua subramuri: Farmacografia (graphein = a scrie), care studiaza prescrierea medicamentelor sub forma de retete. Tehnica farmaceutica (sau tehnica galenica), care studiaza prepararea formelor medicamentoase. Tehnica farmaceutica a devenit aproape in totalitate apanajul industriei farmaceutice, devenind disciplina de studiu aparte.

 

Farmacotoxicologia. 

Este ramura farmacologiei care se ocupa de studiul intoxicatiilor acute sau cronice si de efectele adverse produse de medicamente. Ea urmareste conditiile de instalare a acestor efecte, exteriorizarea si intensitatea lor. 

 

Farmacologia moleculara. 

Este ramura care stabileste corelatii intre activitatea substantelor si componentele biochimice intracelulare.

 

Farmacogenetica.

Este o ramura noua a farmacologiei care studiaza influentele medicamentelor asupra factorilor genetici. Cunoscandu-se corelatia dintre activitatea enzimatica si genom, orice variatie in plan genetic poate antrena o sensibilitate diferita fata de unele medicamente.

 

Extinderea cercetarii in domeniul farmacologic a condus la aparitia de noi subramuri ale farmacologiei:

- imuno-farmacologia, 

- crono-farmacologia, 

- neuro-farmacologia, 

- cito-farmacologia,  

- biochemo-morfologia etc.

 

Un interes deosebit il prezinta biofarmacia, care se ocupa cu studiul relatiilor dintre proprietatile fizico-chimice ale substantelor medicamentoase, forma de conditionare si administrare, parametrii sai farmacocinetici si efectele biofarmacologice obtinute.

 

Biodisponibilitatea medicamentelor

 

Este o notiune lansata in anii 80 care sta la baza biofarmaciei si care se refera la modul de eliberare a substantei din forma medicamentoasa, element ce conditioneaza absorbtia si difuziunea substantei in organism. Farmacologia de astazi contine informatie din toate aceste stiinte ale medicamentului si este, la fel ca si premergatoarea De materia medica, un compositum.

 

Datorita continutului sau de baza, precum si al domeniului aplicativ farmacologia este capabila sa faca legatura efectiva, practica, intre anii de studiu preclinici si cei clinici in medicina veterinara.

In acelasi context este de notat ca toxicologia difera de farmacologie doar prin aceea ca toxicele, prin definitie, produc efecte nedorite asupra organismelor vii. Deoarece multe medicamente pot produce atat raspunsuri favorabile cat si defavorabile, este evident ca exista o suprapunere a intereselor si a tehnicilor de studiu din toxicologie si farmacologie in dezvoltarea remediilor. 

 

Farmacologia nu a fost singura responsabila pentru marea dezvoltare care a avut loc in terapia rationala din acest secol. De fapt, farmacologia s-a bazat in mare parte pe alte discipline pentru tehnicile experimentale, iar dezvoltarea altor domenii a pavat calea progresului in terapie. O delimitare foarte stricta a farmacologiei de stiintele inrudite, nu este posibila. De asemenea, farmacologia nu poate fi caracterizata strict din punct de vedere al metodologiei experimentale utilizate.

 

 

Farmacologia experimentala moderna dispune de metode preluate dintr-o serie foarte larga de stiinte din acelasi grup fundamental (ex: fiziologie, biochimie, radiochimie, biofizica, endocrinologie, microbiologie, imunologie, histologie etc.), fara a avea sau a pretinde o metodologie specific farmacologica. Intre principiile si metodologiile utilizate in cercetarea farmacologica si cea toxicologica, nu exista nici o diferentiere absoluta.

 

Dimpotriva, exista o intrepatrundere continua si benefica intre cele doua domenii. Imediat ce este descoperita sau sintetizata o noua substanta, care ar putea prezenta un eventual interes din punct de vedere medical, “farmacologia descriptiva” este prima care isi intra in “rol” (cerceteaza si stabileste din punct de vedere descriptiv, activitatea substantei). 

 

 

Concomitent, toxicologia descriptiva, stabileste toxicitatea substantei si simptomatologia indusa de catre aceasta. Urmatorul pas il reprezinta cercetarea farmacologica si toxicologica; intrebarea care se pune in acest moment este: De ce o substanta prezinta un anumit efect si o anumita toxicitate? Acest pas al cercetarii conduce la intelegerea mecanismului de actiune al medicamentului. Aceasta treapta, impreuna cu farmacologia descriptiva, este denumita generic drept farmacodinamie. Din cele aratate pana acum este clar faptul ca, in general, este foarte dificila explicarea in totalitate a unui mecanism de actiune.

 

Metodele si cunostintele din fiziologie, fiziopatologie, biochimie, biofizica, microbiologie etc. sunt esentiale pentru a putea percepe procesele care se desfasoara la nivel celular sau subcelular.

Trecerea de la produse naturale, la substante cu identitate moleculara cunoscuta a facut posibila dezvoltarea teoriilor despre modul de actiune al medicamentelor la nivel molecular. Concomitent, a devenit posibil tratamentul statusurilor deficitare datorita dezvoltarii cunostintelor cu privire la elementele esentiale si la hormoni.

 

Cel mai recent exemplu al beneficiului profesiunii medicale de pe urma dezvoltarii altor ramuri este aplicarea tehnicii ADN-ului recombinat in sinteza hormonilor peptidici de mamifere de catre culturi bacteriene manipulate genetic, (ex: insulina umana, hormonul de crestere bovin). In acest caz farmacologia a avut de castigat de pe urma biotehnologiilor. Un exemplu tipic din medicina veterinara, il constituie stimulatorii de crestere antibiotici. Aceste medicamente, descoperite empiric, destinate apoi unei aplicari rationale in tratamentul infectiilor bacteriene, sunt utilizate in prezent mai mult sau mai putin corect la animalele de carne crescute in sistem intensiv. 

 

 

Farmacopeea. (pharmacon = remediu, poise = fac).

Este indreptarul de baza pentru prepararea formelor medicamentoase. El este este codul oficial al normelor de preparare si control al medicamentelor oficinale, al conditiilor de puritate a materiilor prime, conservarea medicamentelor etc., avand caracter de lege. Farmacopeea cuprinde monografiile substantelor medicamentoase simple anorganice sau organice, ale produselor vegetale si animale, ale formelor farmaceutice si ale preparatelor galenice (oficinale). Ordinea succesiunii este alfabetica, titlul monografiilor fiind in limba latina si romana, in unele situati fiind date si sinonimele cele mai cunoscute. Dupa monografii in farmacopee urmeaza descrierea metodelor generale de analiza folosite si tabele necesare practicii uzuale farmaceutice. Prevederile farmacopeei sunt obligatorii pentru toate unitatile care produc, controleaza, distribuie si depoziteaza medicamente.

 

 

La substantele organice s-a adoptat Denomination Comune Internationale = Denumirea Comuna Internationala (DCI) indicata de catre Organizatia Mondiala a Sanatatii (OMS). La substantele anorganice, la denumirea latina este indicat cationul si apoi anionul, la toate substantele cu structura cunoscuta fiind descrisa si formula chimica (la organice atat formula structurala cat si cea bruta).

 

Masa atomica si cea moleculara (inclusiv apa de cristalizare) este exprimata cu zecimale. Fiecare monografie de substanta chimica contine: descrierea proprietatilor (miros, gust, solubilitate, proprietatile fizice si chimice); metodele de identificare; conditiile de puritate: metodele specifice pentru determinarile cantitative, conditiile de conservare si in cazul unor substante dozele maxime. In cazul monografiilor referitoare al produselor vegetale numele plantei precede partea utilizata (ex. Ipecacuanhae radix = Radacina de ipeca), dupa titlu urmand definirea produsului care precizeaza partea plantei, cu rol in terapie, modul de uscare, gradul de maruntire, continutul in substante active si un paragraf “descriere” care include caracterele macro si microscopice ale produsului. Celelalte sunt aceleasi ca si la monografiile substantelor chimice.

 

 

Monografiile care se refera la formele farmaceutice dupa definirea formei descriu metodele de preparare, variatiile de greutate admise, metodele cantitative de determinare si modul de conservare. In cazul formelor medicamentoase oficinale, monografiile cuprind in plus date privind compozitia preparatului, modul de preparare, reactii de identificare si conditii de puritate. In farmacopee mai sunt redate si indicatii referitoare la unitatile de masura, semnificatia unor expresii referitoare la temperatura, solutii, solventi etc., date despre termenul de valabilitate, lista substantelor foarte active si toxice. Prevederile farmacopeei trebuie sa fie respectate de catre farmacist, medic si industria de medicamente.

 

Prima atestare a farmacopeei a fost datata la 2100 i.Ch. in Sumer (Farmacopeea de la Nippur, scrisa pe argila arsa). In Japonia prima farmacopee a aparut in jurul anului 900, unde se descriu 1025 de produse provenite din surse chineze. In 1679, Pharmacopoeia Japonica a ajuns la 70.000 de pagini fiind considerata o adevarata enciclopedie a produselor naturale. Prima farmacopee araba includea peste 200 de plante medicinale, multe utilizate si astazi.

 

Primele farmacopee nationale europene.

Au aparut la sfarsitul secolului al XVIII–lea si inceputul secolului al XIX–lea: Confederatia helvetica (1775), Farmacopeea Batava (Tarile de Jos, 1805), Franta 1818, Italia (Torino, Sardinia, Siena, Venetia, Parma, Florenta, Ferrara, 1840-1882), Regatul unit (1864) etc. In 1865 a avut loc Primul Congres International de Farmacologie unde s-a iterat pentru prima oara necesitatea unei farmacopeei unitare. Dupa doua esecuri, in 1939 si 1946, a aparut lucrarea Pharmacopeea Internationalis, abia in 1952. Lucrarea a fost redactata in limbile engleza, franceza si ulterior in limba spaniola. In perioada 1968-1971 (completata anual cu suplimente) a aparut Farmacopeea Pietei Comune (dupa o activitate in comisii europene de peste 10 ani). Aceste farmacopee nu au caracter de lege, ele servind ca baza de uniformizare a diferitelor norme din farmacopeele nationale.

 

Prima Farmacopee Romana.

A aparut in anul 1862, in perioada domnitorului A.I. Cuza, sub ingrijirea eruditului farmacist Constantin C. Hepites, fiind una din primele lucrari de acest gen din rasaritul Europei. Din 1862 pana in 1993 au aparut zece editii ale Farmacopeei Romane, editia a XI-a fiind in lucru.

 

Prima farmacopee veterinara.

A aparut in 1977 si a fost publicata in Marea Britanie, ca urmare a publicarii in 1953, 1965 si 1970 a “British Veterinary Codex”, la care s-au adaugat standardele de control si calitate din British Pharmacopoeia din 1972. Farmacopeea (veterinara) Britanica este editata o data la 5 ani si responsabilitatea revine Comisiei Medicale a Marii Britanii. In SUA echivalentul farmacopeelor europene il constituie United States National Formulary (USP).

 

 

Farmacologia ca stiinta, in sensul ei modern s-a afirmat de aproximativ un secol jumatate, insa folosirea mijloacelor de vindecare dateaza din antichitate. In arta tamaduirii, de-a lungul secolelor, doua curente s-au impus, fiind general valabile si astazi. Acestea sunt cel al alopatiei si cel al homeopatiei.

 

Principiul alopatiei (allos = opus; pathos = boala).

A fost introdus inca din antichitate de celebrul medic Hippocrates din Cos. Alopatia reprezinta un sistem de tratament avand la baza principiul “Contraria contrariis curentur”, prin care se folosesc medicamente care produc efecte opuse simptomelor bolii. Majoritatea medicamentelor folosite astazi in medicina veterinara sunt substante alopatice.

 

Principiul homeopatiei (homoios = asemanator; pathos = boala).  

A fost enuntat mult mai tarziu, la sfarsitul secolului XVIII, de catre medicul sas Samuel Hahnemann (1755-1843) (ca o curiozitate, acesta a activat un timp ca bibliotecar la Palatul Bruckenthal din Sibiu). Homeopatia are la baza principiul “Similia similibus curentur”, prin care un sindrom sau o boala se trateaza cu substante care produc efecte similare.

 

El este exact opusul alopatiei si se bazeaza pe trei principii:

·  principiul similitudinii; 

·  principiul dozelor infinitezimale (dilutii foarte mari);

·  principiul individualizarii tratamentului.


[1] Acesta nu exprima termenul englezesc “drug” (medicament), ci desemneaza parti (uscate) ale unor plante sau organe ale unor animale care contin substante active si care isi gasesc utilizare terapeutica, ca atare sau dupa o prelucrare ulterioara. Drogurile vegetale sunt foarte numeroase si pot consta din frunze, scoarta, radacini, flori sau seva uscata si sunt utilizate sub forma de ceaiuri, extracte, pulberi etc. Drogurile care provin din regnul animal sunt mai putin numeroase in stiinta terapeutica europeana, dar mult mai frecvente in medicina traditionala asiatica (ex: glanda tiroida deshidratata (Glandula thyreoidea siccata), bila de bou uscata (Fel tauris siccata) etc., utilizate aproape in exclusivitate in medicina homeopatica.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Check google pagerank for veterinarypharmacon.com Rating for veterinarypharmacon.com